BUCUR CHIRIAC:”SPOVEDANIA UNUI COLECTIONAR DE ARTA “(fragmente)

Bucur Chiriac:Spovedania unui colecţionar de artă

O mărturisire

Colecţia de faţă conţine o mare parte din lucrările de pictură, sculptură, grafică, icoane pe sticlă şi pe lemn, artă populară, ceramică strânse de noi cu pasiune, credinţă şi eforturi materiale destul de mari, în peste 50 de ani şi care, de-a lungul timpului, s-a „constituit într-o colecţie de artă extrem de valoroasă” despre care poetul Marin Sorescu, vecinul nostru de cartier bucureştean, îmi spunea că este unică şi că „peste timp va rămâne o mărturie grăitoare a pasiunii noastre faţă de frumosul din viaţa si artă, un gest patriotic care în zilele noastre se întâlneşte foarte rar”.

De fiecare dată când venea la noi, el se oprea la cate un tablou pe care l-ar fi descoperit prima oară, dădea din cap şi ochii i se luminau de plăcere. Atunci, cu o voce calmă şi duioasă îmi spunea: „Să ştii, prietene, am văzut multe tablouri prin casele unor iubitori de artă dar lucrări de pictură atât de diverse ca tematică, şi mai ales valoroase, semnate de cei mai mari artişti contemporani, nu am întâlnit nicăieri ca în galeria voastră. Este o adevarată minune că, în timpurile noastre destul de vitrege, mai poţi întâlni oameni ca voi, atât de pasionaţi pentru artă, care-şi irosesc banii pentru un asemenea scop.” Nu întâmplător, m-a sfătuit să fac cunoscută această colecţie, unică în Bucureşti, înfiinţând, la sugestia lui, „Fundaţia Culturală Marieta şi Chiriac Bucur”, gândită ca o instituţie de cultură, destinată cultivării gustului pentru frumos, promovării în rândul opiniei publice a valorii şcolii de artă contemporană din ţara noastră.

Fundaţia a luat fiinţă în anul 1996, având ca membri fondatori personalităţi de prestigiu, printre care decanii de vârstă Ion Irimescu şi Marcel Guguianu, pictorii Dan Hatmanu, Elena Uţă Chelaru, Nicolae Alexi, Vasile Grigore, Cela şi Costin Neamu, Ion Grigore, scriitorii Marin Sorescu, Radu Cârneci, Alecu Ivan Ghilia, criticul de artă Cornel Radu Constantinescu, colegul meu de facultate, Ambasadorul Valentin Lipatti, prietenii mei buzoieni, Gheorghe Ciobanu, Alexandru Oproescu şi Vasile Gheorghe, dar şi prietenii şi colegii bucureşteni Elena şi Dumitru Andronache şi Rozalia şi Ion Speteanu.

Casa noastră din strada Povernei 15-17, azi dărâmată, devenise în timp un adevărat sanctuar de artă în care, în fiecare an de 1 mai, ziua mea de naştere, participau peste optzeci de persoane, printre care miniştri, diplomaţi, artişti plastici, scriitori, actori, muzicieni, medici, profesori, care ne sărutau cu ochii inimii şi se bucurau descoperind pasiunea şi dragostea noastră pătimaşă pentru artă.

Mulţi dintre prieteni comentau valoarea şi diversitatea modalităţilor de realizare a lucrărilor, selecţia riguroasă a celor mai reprezentativi artişti plastici, eforturile noastre de a le fi achiziţionat; unii apreciau valoarea lor inestimabilă, alţii se interesau de preţurile lor, dar mulţi se întrebau: „şi, în final care va fi soarta lor?”, ştiind că nu avem urmaşi direcţi.

Atât eu cât şi soţia, râmniceancă de fel, răspundeam scurt: „le vom dona oraşului meu natal, Buzăului! Vrem să lăsăm însemnele trecerii noastre prin viaţa cetăţenilor de azi, de mâine şi dintotdeauna, să se bucure şi ei de frumosul din viaţa şi arta, pe care noi l-am căutat în ţară şi în peste treizeci de oraşe mari din Europa, Asia şi Africa, îmbogăţindu-ne spiritual şi care ne-a ajutat să rămânem oameni de omenie.” Am vizitat zeci de muzee si galerii de artă celebre şi am participat la nenumarate vernisaje, adăugând pe retina ochilor frumuseţi pe care nu le vom uita niciodată. Tot timpul aveam sentimentul că, trăind asemenea momente unice din viaţa mea, simţeam în spatele nostru, şi vedeam, figura luminoasă a mamei care nu o dată mi-a spus: „Mă, tu te-ai născut la zi mare, de 1 mai, zi de Paşte. Când clopotele băteau la biserică, tu băteai la porţile vieţii. O să fii un OM norocos în viaţă.”

Într-adevăr ne-am realizat toate visele. Am călătorit foarte mult şi suntem fericiţi. În acelaşi timp, am însăilat pe pânza vremii efigii ale unor renumiţi pictori, sculptori şi graficieni români care ne-au devenit prieteni, unele daruri de la ei rămânând în această colecţie ca o mărturie peste timp, ca o moştenire pe care o lăsăm buzoienilor să o păstreze, cu înţelegere, cu grijă şi credinţă, pentru a dăinui în acest spaţiu mioritic, în care am văzut lumina zilei şi am simţit mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu în tot ceea ce am înfăptuit „în această viaţă scurtă ca un cîntec”, aşa cum spunea, într-o carte, marele scriitor Boileau.

Bucureşti, 20 martie 2006

Am pătimit în viaţă prin a fi prea sărac. Am venit pe lume în familia unui ceferist, fiind al zecelea copil. Mi se spunea Prâslea. M-am născut la zi mare, la 1 mai 1932. Într-o mărturisire târzie, prin anul 1960, când eram student la Facultatea de Filologie din Bucureşti, venit la Buzău acasă, într-o vacanţă, stând pe prispa casei cu mama la o voroavă, am văzut-o cu lacrimi în ochi, bucuroasă că îi adusesem mai multe lucruri de îmbrăcăminte. Mi-a făcut o mărturisire care m-a făcut mut:

– Măi copile, tu te-ai născut la o zi mare. Când clopotele băteau în biserică, tu băteai la porţile vieţii. Era zi de Paşte. A fost o zi sfântă şi Dumnezeu îţi va aduce mult noroc.

De atunci, iată au trecut peste 70 de ani şi n-am să uit acea toamnă aurie din august 1960, când mama care nu ştia să scrie şi să citească, într-un moment de descătuşare sufletească, parcă simţindu-mi dorinţa de a şti mai multe despre familia mea, cu vorba-i domoală, cu ochii străluminaţi de fericire că cel mai mic din cei zece copii ai săi, prâslea, a ajuns „om mare”, uitându-se în ochii mei au podidit-o lacrimile, mângâindu-mă cu duioşie.

Deşi săraci, am avut o copilărie „frumoasă”. Eram cuminte, ascultător şi silitor la carte, sfios şi cu o mare credinţă în Cel de sus. Elev fiind, mergeam în fiecare duminică şi la slujbele de peste an la biserică şi îngânam la strană, împreună cu dascălul, unele părţi din Slujbă, spuneam pe de rost în faţa altarului Tatăl nostru şi Crezul, fiind mândru că lumea cartierului se uita mirată la puştiul „Radei după muche” spunându-i mamei cu o oarecare invidie că, „fiul tău ăl mic are voce” şi că sigur se va face preot. Nu-i de mirare că, pe la vreo opt ani mergeam cu părintele Chirilă cu botezul, mai ales pe la casele familiilor de ceferişti şi căruţaşi, ocolind casele celor avuţi căci stăteau cu porţile zăvorâte.

La o vârstă fragedă, pe când aveam numai nouă ani, la şcoala primară din cartierul Mihai Viteazul din Buzău, şcoală cons-truită de bogătaşul Petre Zangopol şi soţia sa Hrisula, mi-am încântat pentru prima dată ochii privind de unul singur, pe unul dintre pereţii sălii de festivităţi o reproducere după „Carul cu Boi” al lui Grigorescu. Stând într-o încremenire totală admirând tabloul, am simţit o palmă grea. Era directorul Dediu un om blând, iubitor de copii.

– Te ştiu, măi băiete, mi-a spus învăţătoarea ta că îţi place frumosul din viaţă şi, după cum văd dai târcoale artei. Am auzit că scrii compuneri frumoase, şi chiar poezii. Înseamnă că atunci când vei fi mare o să te duci la facultatea de filologie sau teologie şi de ce nu, la arte plastice. Poate mergi pe urmele vărului tău, poetul Panait Nicolae, mai ştii unde sare ţandăra?

Auzind aceste vorbe blânde, părinteşti, mă fâstâcisem de tot. Eram ud leoarcă, parcă-mi fugea pământul de sub picioare. Făcând o pauză, directorul mi-a mai spus că, într-o zi, privind peste gardul casei noastre, a văzut o bisericuţă mică din lut, şi pe mine stând în genunchi în faţa ei şi cântând.

În anul 1944, prin iunie, revenind acasă, la Buzău, m-am apropiat din nou de biserica din cartier, iar la terminarea celor 7 clase primare, cu ajutorul preotului Neagu, o matahală de om, care m-a învăţat să scriu poezioare şi „să vorbesc frumos”, am dat examen la Liceul Industrial pe care, din cauza neajunsurilor şi greutăţilor din familie, a trebuit să-l întrerup, iar în primăvara lui 1949 să mă angajez, la îndemnul unui vecin, ca normator.

Cazat într-o casă luxoasă din conacul doctorului Angelescu, ginerele bogătaşului Monteoru, aici, stăteau înghesuite, claie peste grămadă, piese de mobilier în stil rococo, pe pereţi câteva tablouri, o oglindă imensă de cleştar, în care, în fiecare dimineaţă îmi aranjam frizura, iar seara la lumina becului, în linişte pe o terasă, respirând aerul din parcul care înconjura conacul şi mirosul florilor de tei, simţeam că, iată, mama a avut dreptate când a spus că, în viaţă, voi avea noroc. Aici am descoperit mai multe albume, tipărite în limba franceză şi germană, pe care le răsfoiam şi încercam să pătrund în lumea artei, fiind pentru mine o mare descoperire. În acel an, 1952, făceam dese vizite în interes de serviciu la o sucursală a G.A.S. Stâlpu, la staţiunea din Monteoru, unde dăinuia, într-o stare de degradare, palatul acestui mare boier, socrul doctorului Angelescu. Am fost impresionat când, în acest palat, am văzut cu ochii inimii, mobilier de epocă, oglinzi elveţiene, porţelanuri de delft, icoane şi tablouri diferite. Toate aceste valori îmi încărcau sufletul cu frumuseţi pe care marele tăvălug al timpului, încet, dar sigur le prăfuise. În timp, am auzit că multe din obiectele de la Stâlpu şi de la Palatul Monteoru au ajuns la Muzeul Regional de istorie, altele au fost furate şi descoperite prin casele unor localnici care au ţinut să aibă şi ei „ceva amintiri” de la conaşu Monteoru. Erau vremuri grele, vremuri de restrişte, în care mâna omului neştiutor îşi făcea singură dreptate, se răzbunau pe cei la care au fost cândva slugi. Unele valori, însă, au ajuns şi în casele unor medici, profesori, avocaţi, negustori care ştiau să le preţuiască sau să le valorifice mai târziu. În anii aceia, în îndrăgostitul de artă se trezise interes şi pasiune nu pentru a cumpăra neapărat unele obiecte vechi şi tablouri, ci dorinţa de a le salva de la pierire, ce a devenit o preocupare constantă, o pasiune care s-a desăvârşit mult mai târziu. Până atunci, în acei ani tulburi, nu văzusem nici un muzeu, nici nu ştiam dacă oraşul Buzău avea aşa ceva şi nu mi-am desfătat ochii în faţa unor opere de artă a căror identitate să o recunosc. Ştiam totuşi că, în oraşul meu natal, cândva, şi-a lăsat însemnele trecerii sale, profesorul Ion Andreescu care însăilase pe pânza vremii maestuioşi stejari seculari, din faimosul crâng al Buzăului. Abia prin anii 1951-1952, am descoperit întâmplător unele tablouri semnate de Nicolae Grigorescu agăţate în dezordine pe scările conacului unui boier, devenit un cunoscut colecţionar de artă, numele lui fiind Gogu Iliescu. Aici, în Conacul din satul Cândeşti, de o frumuseţe rară, la începutul secolului XX, venea din când în când, mai ales toamna, Grigorescu. El era însoţit uneori de Caragiale, Vlahuţă şi Delavrancea, pe care boierul îi poreclise „cei trei crai”. În timp ce pictorul cu şevaletul alb subţioară era văzut în faţa unei bisericuţe din spatele conacului, pictând pe pânze de mici dimensiuni casele pitoreşti de pe Valea Buzăului, cu păduri seculare şi biserici sau mănăstiri, ceilalţi trei îşi făceau veleatul în pivniţă, degustând vinurile din podgoria lui Gogu Iliescu. Într-o zi, pe când Grigorescu stătea cu ochii aţintiţi în zare, a văzut în faţa acelei bisericuţe din spatele conacului pe însuşi Gogu Iliescu care îşi încerca penelul, amestecând culorile, şi trăgând cu creionul linii drepte şi curbe, pe care maestrul le surprinsese cu coada ochiului, văzându-l pe acesta mai apoi, cu pensula acoperind cu pete de culoare o pânză minusculă. Înţelegând strădania acestuia, intervenea şi corecta unele inadvertenţe, făcând retuşuri, înlăturând unele stridenţe de culoare, şi mai ales nuanţele ţipătoare de galben şi tonalităţile de roşu sângeriu. Toate acestea le-am aflat de la un preot bătrân al satului, căruia, la rândul său, i le povestise tatălui lui, slujitor al bisericii de pe moşia lui Gogu Iliescu. Tablourile acestui epilog al lui Grigorescu au rămas în colecţia acestuia, împodobind o scară care urca la etaj şi în salonul de muzică. Colecţia acestui mare iubitor de artă peste ani s-a îmbogăţit cu alte lucrări cumpărate de moşier din expoziţiile ce se organizau periodic la Bucureşti. În cei doi ani de zile petrecuţi la Cândeşti, eu, împreună cu alţi doi contabili, priveam cu uimire pe scările care duceau în salonul de muzică al conacului aceste zeci de tablouri care, curios, fuseseră inventariate în faimosul registru „ruff” ca fiind „lucrări diferite de pictură” fără să se specifice autorul. Niciodată, neştiutori cum eram, n-am realizat valoarea acestei colecţii de artă unică, de la ţară, şi n-am descifrat semnăturile autorilor. Pe câteva, vreo două, trei, am desluşit, poate, semnătura lui Grigorescu. Noi ne desfătam inima şi ochii, privind această lume a frumosului, pe care colecţionarul Gogu Iliescu le adunase într-o viaţă de om. Atunci, uitându-mă tot mai des la aceste tablouri, înşirate ca la paradă pe pereţii conacului, am început să înţeleg mesajul unor lucrări, să fac în faţa colegilor unele mici comentarii asupra temelor, modalităţi de realizare plastică, exprimând unele judecăţi de valoare şi să descifrez irizările luminoase ale unor nuanţe de verde-crud şi sidefii. Poate atunci, în anii aceia, a încolţit în inima mea dorinţa de a cumpăra, din micile mele economii, unele tablouri, cu care să-mi înfrumuseţez viaţa. Niciodată nu mi-a venit ideea să fac o colecţie.

Aceasta a apărut mai târziu, cunoscându-l pe N. Simache, istoric de mare reputaţie, ctitor de muzee (a înfiinţat peste 20 de muzee în judeţul Prahova) o personalitate integră, truditor, devotat instituţiei, sclavul ei, veşnic preocupat şi plin de iniţiative; mi-a fost ca un părinte, un dascăl care m-a învăţat să preţuiesc valorile materiale şi spirituale ale neamului, mi-a cultivat frumosul din viaţă şi gustul pentru arta adevărată. Activitatea mea era desfăşurată sub ochii acestui mare istoric, ctitorul primei Pinacoteci de artă a municipiului Ploieşti. El m-a învăţat să preţuiesc arta plastică, să o cercetez cu seriozitate şi să emit judecăţi de valoare pertinente şi cu simţ de răspundere, ca un specialist. „Pasiunea pentru muzeu, spunea profesorul, pentru salvarea de la pieire a unor valori artistice, se capătă în timp, muncind mereu, învăţând, şi nu peste noapte, aşa cum vor unii. Dumneata, domnule Bucur, eşti un sensibil, te simt cum vibrezi în faţa unui obiect, a unui covor vechi, a unui tablou de artă, şi asta mă face să cred că munca într-un muzeu, care este ca o şcoală în care înveţi alfabetul cunoaşterii, îţi va da satisfacţii mai târziu. Ţine minte!”. Şi iată că ţin minte deoarece treptat, treptat, am reuşit să cumpăr, în peste 40 de ani, pânze ale celor mai valoroşi artişti plastici contemporani, să descopăr şi să deosebesc valorile autentice de chiciuri şi non-valoare, să strâng, cu pasiune şi eforturi materiale deosebite, atâtea tablouri ale unor pictori consacraţi. Apoi achiziţionarea a numeroase icoane din zona Făgăraşului şi Maramureşului, ceramica de Horezu a celui mai mare olar, Victor Vicşoreanu, farfurii semnate de Colibaba care a împestriţat străchinile lui cu scene religioase, măşti-unicat ale ţăranului şi colecţionarului Nicolae Popa din Târpeşti, ouă încondeiate din Dorohoi, sculptura pictată pe crucile din Cimitirul vesel din Săpânţa, piese unice semnate de Stan Ion Pătraş, şi multe altele. Toate aceste valori le-am cumpărat îndemnat fiind de mentorul meu, profesorul N.I. Simache. Aici, la Ploieşti, sub supravegherea tutorelui meu, am intrat pentru prima dată în atelierul unui pictor local. Aici am văzut plimbându-se pe bulevardul central al oraşului, figura emblematică a pictorului Vodă, un pictor impresionist talentat, în atelierul căruia, încărcat de pânze mari, cu odalisci, nuduri şi peisaje montane, am primit, pe viu, prima lecţie de pictură autentică, şi de la care am cumpărat o „natură statică”. Aflând că lucrez la Muzeul de Istorie condus de Simaş, cum îl dezmierda pe profesor, ascultându-mi unele păreri personale despre pictura sa, m-a măgulit spunând că sunt „un specialist”. M-am ruşinat şi am roşit de emoţie. Am acceptat, totuşi, cu îngăduinţă complimentul pictorului, care m-a îndemnat să vizitez şi alte ateliere în care voi vedea zeci de lucrări „mai interesante decât ale mele”. M-a surprins plăcut sinceritatea lui, nu era un invidios, îşi aprecia colegii de breaslă, îndemnându-mă să cumpăr şi de la ei. Dintr-o expoziţie de grup a artiştilor ploieşteni, am cumpărat câte o lucrare a unor artişti cunoscuţi, apreciind originalitatea tablourilor semnate de pictorii Polidor, Toma şi Barabaş. Începutul a fost timid, banii nu-mi ajungeau, dar făcând economii, refuzând să intru în restaurante, să-mi cumpăr lucruri scumpe de îmbrăcăminte, din când în când mai luam câte o pictură. Microbul colecţionarului se înrădăcinase atât de mult încât fratele şi surorile de la Buzău măcăiau că prea îmi risipesc salariul „pe prostii”.

Oricum, gustul pentru frumos, pentru înţelegerea şi descifrarea tainelor artei, valoarea şi importanţa lor în şcoala de pictură românească, mi-au dat noi aripi, interesul pentru artă a devenit preponderent în preocupările mele de muzeograf. Multe sensuri şi înţelesuri ale picturii le-am desprins mai totdeauna, din comentariile pertinente pe care mi le-a turnat în suflet acelaşi Om, renumitul ctitor de muzee, căruia îi datorez şi azi înaltă recunoştinţă. N.I.Simache rămâne figura cea mai luminoasă, trunchiul falnic al stejarului la umbra căruia am crescut şi m-am format ca om şi care mi-a inoculat dorinţa de a mă îndrăgosti, la timp, de frumosul din viaţă şi artă. De aceea îi port şi azi o stimă şi o preţuire de nezdruncinat. El rămâne „Modelul” meu.

(Fragment din vol. „Spovedania unui colecţionar de arta”, în curs de apariţie la ed. Carpathia Press)