VINERI,15 DECEMBRIE 2006 ,S-A DESCHIS LA MUZEUL JUDETEAN DIN BUZAU EXPOZITIA PERMANENTA A “COLECTIEI DE ARTA ROMANEASCA MARIETA SI BUCUR CHIRIAC”.AU PARTICIPAT NUMEROSI ARTISTI PLASTICI,PREZENTI IN ACEASTA COLECTIE,SCRIITORI,OAMENI DE CULTURA,JURNALISTI.CU ACEST PRILEJ A FOST LANSAT VOLUMUL “DANIE”,”LOC”SI “BUNAVOIRE”,O CULEGERE DE “GANDURI”DESPRE ACEASTA COLECTIE DE ARTA FASCINANTA.
ASTFEL S-A DEFINITIVAT CEA MAI MARE DONATIE A UNEI COLECTII DE ARTA ROMANESTI CATRE STATUL ROMAN FACUTA DE ROMANI OBISNUITI DUPA ANUL 1990!
Contractul de donatie catre Orasul Buzau al celei mai importante colectii de arta romaneasca daruit Statului roman dupa 1990 s-a semnat la Buzau In 7 Decembrie 2006 ,dupa eforturi conjugate de aproape doi ani .Donatorii,cunoscutii colectionari Marieta si Bucur Chiriac,doua prezente venerabile in lumea culturala contemporana,au inaugurat aceasta expozitie de mare valoare care cuprinde sute de lucrari de pictura,grafica,sculptura,tapiserie ,apartinand unor nume importante ale artei nationale.
Donatia “Colectiei de arta romaneasca”, in valoare de multe zeci de miliarde de lei , facuta de Marieta si Bucur Chiriac constituie si obiectul cartii “Danie, Loc si Buna-voire” ce a aparut in aceste zile la ed. Intermundus din Bucuresti.Volumul contine reflectii si evocari semnate de 35 de mari scriitori si oameni de arta contemporani despre insemnatatea acestei colectii si despre gestul ,rar,al donatorilor.
Reproducem din acest volum cateva splendide cuvinte de “bilant moral” apartinand marelui scriitor Alexandru Nemoianu, din SUA.
___________________________________________________________________________________________________________
COLECTII SI AMINTIRI SI BIRUINTE
Imaginile tulburatoare din colectia Marieta si Bucur Chiriac si “tabloul” ei generos si atata de bogat mi-au produs enorma bucurie si
nespusa nostalgie. Aici a venit iarasi Toamna tarzie. Unde ma aflu sunt lanuri de porumb, acuma uscat, al caror fasait ma duce undeva “acasa”.
Tot ce se descrie este important pentru istoria colectiei si a Bucurestiului de azi. Cunosc bine strada Povernei (”locul
casei-muzeu”, disparuta azi): umblam pe acolo in anii liceului si studentiei cand cautam petece de Bucuresti etern. (Fantazam ca ma pot “pierde” intr-un timp ideal daca voi sti sa aflu “locuri” deschizand
porti .) La fel stiu “Colectia Ghiata” si casa in care era adapostita in Cotroceni. Asemenea umblam pe acolo si in vecinatate. Strazile erau, atunci, linistite, parfumate si in acele locuri, ca si in Floreasca, erau castani salbateci.
Colectia Marieta si Bucur Chiriac, istoria ei in scurt, asa cum mi-a prezentat-o Artur Silvestri in eseul sau , este o capodopera. Am citit-o de cateva ori si o voi reciti. Ce pot spune este ca daca tot ce s-a scris din 1990 si pana azi; tot , absolut tot, ar disparea si ar fi sa ramana aceasta relatare, intreaga “epoca” ar putea fi reconstituita, cu maretia ei si cu josnicia ei.
Mai mult inca, identitatea romanesca ar aparea triumfatoare, dincolo de orice cusur. Nadajduiesc ca autorul va include acest text intr-un volum candva. Va rog sa ma credeti, este eminent! Nu are rost sa descriu toate detaliile care ma indeamna sa spun ce am spus, ar insemna sa “copiez” din nou textul. Dar se afla acolo oameni minunati, o epoca rusinoasa, oameni de nimica, indiferenta complice (tradarea oamenilor cumsecade) si culmea, sfarsit bun.
Faceti o fapta buna pentru care Dumnezeu va va rasplati, ajutand in ceasul al doisprezecelea la asezarea cu folos a colectiei Chiriac. Din cele spuse si auzite am inteles ca aceasta colectie poarta “in nuce” povestea Neamului nostru. Incercari istorice dintre cele mai crude i-au stat impotriva, imprejurari si entitati negative au cautat sa o farame si nimiceasca si iata ca in final “biruit-au gandul”. Acestor oameni nu mai trebuie sa le fie teama. In clipa in care vor deschide ultima “poarta” vor fi pentru totdeauna “acasa”.
ALEXANDRU NEMOIANU , SUA
_____________________________________________________________________________
DIALOGUL CULORILOR
Intri in muzeul creat de colectia de arta memorabila donata de familia Marieta si Chiriac Bucur,ca intr-un univers magic.Este ca o iluminare a unei intregi epoci de artisti,reconstituita intr-o incinta cu ritmuri si raporturi cromatice.Este ceea ce am fost sau am putea fi ,un popor cu multe genii artistice,o poarta spre trecut,revarsata poetic spre prezent prin simbolul culorilor.Acest dialog al culorilor cu vizitatorul are un mesaj ,care trece dincolo de panza inundata in lumina creatoare.In acelasi timp ni se ofera o altfel de conversatie,cea dintre maestrii acestor opere de arta,dialogand intre ei prin culoare.Cel putin asa am simtit eu ,cunoscand acea epoca in care culoarea proteja o idee ce nu putea fi rostita.Si mi-am adus aminte de un argument adus de Umberto Eco in favoarea cartii aflata intr-o biblioteca:”In fata unei carti,nu trebuie sa ne intrebam ce spune,ci ceea ce vrea sa spuna…Adesea cartile vorbesc despre alte carti..sau e ca si cum ar vorbi intre ele.La lumina gandului acesta,biblioteca mi s-a parut locul unui indelungat si secular murmur”.Un asemenea murmur se inchide,ca intr-o ecuatie,prin lacrima unui secol trecut in incinta acestei galerii permanente donate la Buzau,locul natal al generosilor mei prieteni,Marieta si Chiriac Bucur.Sa pasim cu smerenie in acest sanctuar,”scoala de istorie a gustului”cum ii spunea unui muzeu Nicolae Iorga.Si sa-i binecuvantam pe aceia,care o viata s-au daruit colectionarii de arta autentica pentru noi si viitorime.
ELISABETA IOSIF
Membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania , scriitor
__________________________________________________________________________________________________________
„DANIE”, „LOC” SI”BUNA-VOIRE”(Ed.Carpathia Press,Bucuresti,decembrie 2006)-volum initiat,ingrijit si prefatat de Artur Silvestri
CATEVA CUVINTE PRELIMINARII
Prezentul volum porneste de la o materie pastrata in arhiva scriitorului Bucur Chiriac,care este deopotriva „proprietarul” si „custodele”acesteia;ea cuprinde un fond epistolar si documentar mai bogat ,continand „dedicatii”,”insemnari”pe o carte de onoare a Colectiei de arta,scurte scrieri cu caracter omagial sau articole redactate in ocazii festive.Cateva doar sunt intocmite ad-hoc dar se invoiesc admirabil cu ansamblul ,aratand pretuirea pentru „o fapta rara”.Cateva din aceste documente au fost reproduse integral;altele,cele mai multe,au fost excerptate,conservandu-se”lamura” .
A rezultat tabloul impresionant de aici care,fiind un „document de epoca”mai mult decat un panegiric,contine scriitori ,filosofi, istorici ,pictori si graficieni,diplomati,”oameni politici”,sculptori,istorici si colectionari de arta,exemple din buna-voirea „Omului Roman”care intelege insemnatatea daniei si semnificatia ei pentru azi si,mai ales,pentru maine.
___________________________________________________________________________________________________________
PREFATA:
O PARTE DIN „ROMÂNIA TAINICĂ”
Ideea de a face să existe această carte am avut-o în vara acestui an dar luându-mă cu altele – care s-au dovedit că, de fapt, nu meritau atâta stăruinţă – am lasat-o deoparte şi am amânat-o fără un termen precis. Abia acum câteva zile, când trimiţându-i lui Alexandru Nemoianu, în America, mai multe imagini din „casa magică” unde se adunaseră comorile Marietei şi ale lui Bucur Chiriac, mi-am dat seama, citind tulburătorul răspuns ce îmi dăduse, că greşisem, şi că sosise vremea potrivită de a o săvârşi. De fapt, ceea ce îmi scrisese cel ce a arătat „Semnele Vremii” m-a întărit în convingerea mea şi m-a fortificat în hotărârea de a face tot ce este omeneşte de făcut pentru a ne arăta „faţa noastră secretă”, tiparul neschimbat şi impenetrabil. Căci contrar a ceea ce se crede, România tainică este incalculabil mai demnă de a fi ţinută minte şi mai bogată prin atitudini, gesturi şi chipuri exemplare decât „Româniile de suprafaţă” şi decât „ţara simplificată”, născocită pentru vitrină şi pentru creaţia de realităţi fictive ale „jucăriei circulare” ce năuceşte mulţimile şi le împinge în haosul fără viitor.
Ocazia acestei cărţi este o danie, de fapt o „Colecţie de artă românească” adunată de proprietari în mai bine de cincizeci de ani de ani printr-o impresionantă stăruinţă, prin nenumărate privaţiuni şi reţineri care, toate, au însemnat supunerea la un scop superior şi la o idee înaltă ce se înţelege rar şi se preţuieşte şi mai rar. Ea este, deopotrivă, istoria unui vis: căci donatorii de azi au nădăjduit întotdeauna că vor apuca ziua când rodul eforturilor se va traduce într-un dar către locul de unde se trag şi pentru cei care, în viitor, ar putea să le pomenească „numele bun” şi să-l facă, aşa cum şi merită, de neuitat.
Povestea acestei danii va trebui spusă odată în amănuntele „vieţilor exemplare” ce ne sunt trebuincioase ca model şi cu mai multă materie decât micul compendiu încercat aici. Căci, la drept vorbind, Marieta şi Bucur Chiriac sunt doi oameni obişnuiţi, ce ne sunt contemporani. El a fost muzeograf, apoi funcţionar de editură şi de minister, a scris cărţi de poezii şi de călătorie; ea a fost profesoară. Şi-au pierdut fiica în tinereţe şi această tragedie cumplită i-a pecetluit pentru toată viaţa. Au avut „casa deschisă” ani de zile, primind întotdeauna pictori, scriitori, „lume culturală diversă”, o mică utopie de Bucureşti de altadată pe care am înfăţişat-o, atât cât m-am priceput, în „Tablou imaginar de familie”, unul din volumele din „Memoria ca un concert baroc”. Acum sunt bătrâni şi bolnavi. Îi cunoscusem odinioară dar ani la rândul nu i-am mai întâlnit, în vremea când eu mă retrăsesem cu totul din „realitatea cotidiană”; până când mi-au deschis uşa ca să îmi ceară să îi ajut să nu fie zvârliţi în stradă de către „noii stăpâni”. Era, cred, prin anul 2002, când isteria „redobândirilor” (de fapt o uriaşă afacere controlată de aripa economică a „Marii Cârdăşii” româneşti) începuse să-şi arate cele dintâi urmări catastrofale. Casa unde locuiau de zeci de ani – şi unde se adapostea colecţia strânsă cu sacrificii şi adeseori chiar şi cu preţul pâinii luate de la gură – era aşezată pe strada Povernei, aproape de Piaţa Romană, la câteva străzi de clădirea unde locuim; o zăream uneori seara când ieşeam împreună cu Mariana Brăescu să luăm aer, după zilele nesfârşite şi grele de trudă neimaginabilă, înhămaţi la jug ca să câştigăm bani şi să rămânem liberi şi „răzeşi”.
Povestea lor era dramatică prin efect însă de tot obişnuită pentru mine care ştiam cu precizie cum se „împroprietăresc” grupurile de gangsteri cu gulere albe în climatul de jaf dezlănţuit al zilei de azi: îi terorizau nişte „redobânditori” care, după ce îi chemaseră în judecată şi câştigaseră „după tipic”, îi anunţaseră recent că nu îi mai pot păsui şi că trebuie să plece oriunde vor vedea cu ochii. Nu lipseau, bineînţeles, ameninţările prea puţin voalate şi nici incursiunile de ţigani spărgători, tocmiţi în scopul descurajării. Devenise, deci, evident că nu se mai putea face nimic decât să se obţină cât se putea mai mult – nu numai „îngăduinţă” – de la jefuitori şi să se ajungă la o învoială. I-am sfătuit să îi convoace la o şedinţă de tratative şi aşa au făcut, sosind şi eu acolo, la câteva minute după ei. Când au văzut cu cine au de-a face, „redobânditorii” şi-au dat seama că o să trebuiască să vâre adânc mâna în buzunar şi, după câteva propuneri inacceptabile, au hotărât să platească o sumă de răscumpărare impresionantă pentru „imobiliarul” de atunci; în acest fel, am putut să-i îndrum să-şi cumpere un apartament lângă Parcul Kiseleff şi să rămână şi cu o sumă folositoare la nevoie.
Atunci am aflat şi ceea ce îi chinuia tot atât de mult ca şi acest episod: de câţiva ani, încercau să doneze colecţia lor de artă („o comoară” ce cuprindea peste 250 de picturi splendide, „nume mari”, sute de desene şi „grafică” având aceiaşi însemnatate, sculpturi, icoane pe lemn şi pe sticlă, „măşti”, ceramică foarte diversă, mobilier vechi, ţărănesc etc.) către Oraşul Buzău ori către Episcopia Buzăului. Încercaseră şi la Muzeul din Ploieşti, unde Bucur Chiriac fusese angajat cu mulţi ani în urmă însă fără nici un rezultat pozitiv: pretutindeni răspunsul se traducea printr-o ridicare din umeri ori, în rare cazuri, în promisiuni vagi de unde nu se alegea decât praful.
Cel mai mult îi amărâse nepăsarea „buzoienilor”, unde el ar fi vrut, totuşi, să lase ceea ce a adunat căci se născuse acolo, într-un cartier sărac, şi se gândea că „spiritului Locului” îi este dator şi atunci când nu va mai fi pe Pământ. Stăruinţele au continuat şi anul trecut, pe la mijlocul verii, am izbutit să ajungem la o înţelegere cu Primăria (condusă acum de un bărbat cu minte clară, de fapt un „gospodar”) şi „mecanismele de donaţie”, acceptate în sfârşit, s-au pus în mişcare. Spun „mecanisme” fiindcă procedurile sunt laborioase şi s-au întins pe multe luni, abia încheindu-se acum, când „darul” e făcut, „piesele” sunt pregătite să se expună în Muzeu şi mai rămâne doar „contractul în formă autentică” de semnat, o simplă formalitate ce se va face curând. Pe acesta l-am redactat eu şi am avut grijă să existe clauze sângeroase de revocare a donaţiei căci am experienţa sinistră a „Colecţiei Dimitrie Ghiaţă” care, conservată „pe loc” până în 90, astăzi este practic dispărută acum iar clădirea – donată odată cu colecţia stă goală şi nelocuită pe o stradă în Cartierul Cotroceni până cînd i se vor şterge urmele cu totul prin „vânzarea clădirii” şi evaporarea definitivă a tablourilor, astăzi în mod formal „doar strămutate”. Am rămas stupefiat aflând despre acest episod atunci când nepoata pictorului (scriitoarea Wanda Ostap, soţia lui Francis Dessart, de la Bruxelles, autorul „Reconquistei” şi al cărţii despre „Gandhi”, editată de mine nu prea demult) mi-a arătat situaţia şi „dosarul de presă” (masiv însă inutil) şi am recitit împreună contractul încheiat, neglijent, în 1962, şi lipsit cu totul de orice capacitate de recuzare, ceea ce o face să aibă „mâinile legate” şi pe ea şi pe orice alt posibil intervenient, indiferent cine ar putea fi acesta; „urmaş”, autoritate ori cetăţeni revoltaţi de nepăsarea sau atitudinea prădalnică a Statului iresponsabil.
Tulburător în cazul Marietei şi al lui Bucur Chiriac, doi oameni de o bunătate uimitoare, mai este încă un fapt: ei şi-au păstrat „pentru ei”, şi, poate, pentru „zile negre”, doar câteva tablouri de care nu se pot despărţi; şi câteva cărţi. Restul a fost dăruit; o avere.
Şi, atunci, cum să nu mă gândesc că în această ţară sunt mai multe lucruri de admirat decât de dispreţuit chiar dacă zilele şi nopţile noastre sunt agitate de dansurile satanice ce ajung până la noi, de departe, din lumea ficţiunii de televizor? Oameni precum sunt aceştia şi, deopotrivă, cei care – „mărturisind” aici – arată înţelegerea „daniei”, însemnătatea „Locului” şi laudă, uneori înlăcrimaţi, „bunăvoirea” acolo unde o disting cu greu în ceţurile vremurilor stricate, sunt şi cei care, dacă vom avea un viitor, vor fi între cei ce au putut arăta drumul şi au lăsat „cuvintele adevărate către urmaşi”, mâine şi poimâine, şi din „neam în neam”.
17 noiembrie 2006, Sfântul Grigore Taumaturgul şi Cuviosul Lazăr Zugravul
Artur Silvestri
___________________________________________________________________________________________________________
Spovedania unui colecţionar de artă
Bucur Chiriac
O mărturisire
Colecţia de faţă conţine o mare parte din lucrările de pictură, sculptură, grafică, icoane pe sticlă şi pe lemn, artă populară, ceramică strânse de noi cu pasiune, credinţă şi eforturi materiale destul de mari, în peste 50 de ani şi care, de-a lungul timpului, s-a „constituit într-o colecţie de artă extrem de valoroasă” despre care poetul Marin Sorescu, vecinul nostru de cartier bucureştean, îmi spunea că este unică şi că „peste timp va rămâne o mărturie grăitoare a pasiunii noastre faţă de frumosul din viaţa si artă, un gest patriotic care în zilele noastre se întâlneşte foarte rar”.
De fiecare dată când venea la noi, el se oprea la cate un tablou pe care l-ar fi descoperit prima oară, dădea din cap şi ochii i se luminau de plăcere. Atunci, cu o voce calmă şi duioasă îmi spunea: „Să ştii, prietene, am văzut multe tablouri prin casele unor iubitori de artă dar lucrări de pictură atât de diverse ca tematică, şi mai ales valoroase, semnate de cei mai mari artişti contemporani, nu am întâlnit nicăieri ca în galeria voastră. Este o adevarată minune că, în timpurile noastre destul de vitrege, mai poţi întâlni oameni ca voi, atât de pasionaţi pentru artă, care-şi irosesc banii pentru un asemenea scop.” Nu întâmplător, m-a sfătuit să fac cunoscută această colecţie, unică în Bucureşti, înfiinţând, la sugestia lui, „Fundaţia Culturală Marieta şi Chiriac Bucur”, gândită ca o instituţie de cultură, destinată cultivării gustului pentru frumos, promovării în rândul opiniei publice a valorii şcolii de artă contemporană din ţara noastră.
Fundaţia a luat fiinţă în anul 1996, având ca membri fondatori personalităţi de prestigiu, printre care decanii de vârstă Ion Irimescu şi Marcel Guguianu, pictorii Dan Hatmanu, Elena Uţă Chelaru, Nicolae Alexi, Vasile Grigore, Cela şi Costin Neamu, Ion Grigore, scriitorii Marin Sorescu, Radu Cârneci, Alecu Ivan Ghilia, criticul de artă Cornel Radu Constantinescu, colegul meu de facultate, Ambasadorul Valentin Lipatti, prietenii mei buzoieni, Gheorghe Ciobanu, Alexandru Oproescu şi Vasile Gheorghe, dar şi prietenii şi colegii bucureşteni Elena şi Dumitru Andronache şi Rozalia şi Ion Speteanu.
Casa noastră din strada Povernei 15-17, azi dărâmată, devenise în timp un adevărat sanctuar de artă în care, în fiecare an de 1 mai, ziua mea de naştere, participau peste optzeci de persoane, printre care miniştri, diplomaţi, artişti plastici, scriitori, actori, muzicieni, medici, profesori, care ne sărutau cu ochii inimii şi se bucurau descoperind pasiunea şi dragostea noastră pătimaşă pentru artă.
Mulţi dintre prieteni comentau valoarea şi diversitatea modalităţilor de realizare a lucrărilor, selecţia riguroasă a celor mai reprezentativi artişti plastici, eforturile noastre de a le fi achiziţionat; unii apreciau valoarea lor inestimabilă, alţii se interesau de preţurile lor, dar mulţi se întrebau: „şi, în final care va fi soarta lor?”, ştiind că nu avem urmaşi direcţi.
Atât eu cât şi soţia, râmniceancă de fel, răspundeam scurt: „le vom dona oraşului meu natal, Buzăului! Vrem să lăsăm însemnele trecerii noastre prin viaţa cetăţenilor de azi, de mâine şi dintotdeauna, să se bucure şi ei de frumosul din viaţa şi arta, pe care noi l-am căutat în ţară şi în peste treizeci de oraşe mari din Europa, Asia şi Africa, îmbogăţindu-ne spiritual şi care ne-a ajutat să rămânem oameni de omenie.” Am vizitat zeci de muzee si galerii de artă celebre şi am participat la nenumarate vernisaje, adăugând pe retina ochilor frumuseţi pe care nu le vom uita niciodată. Tot timpul aveam sentimentul că, trăind asemenea momente unice din viaţa mea, simţeam în spatele nostru, şi vedeam, figura luminoasă a mamei care nu o dată mi-a spus: „Mă, tu te-ai născut la zi mare, de 1 mai, zi de Paşte. Când clopotele băteau la biserică, tu băteai la porţile vieţii. O să fii un OM norocos în viaţă.”
Într-adevăr ne-am realizat toate visele. Am călătorit foarte mult şi suntem fericiţi. În acelaşi timp, am însăilat pe pânza vremii efigii ale unor renumiţi pictori, sculptori şi graficieni români care ne-au devenit prieteni, unele daruri de la ei rămânând în această colecţie ca o mărturie peste timp, ca o moştenire pe care o lăsăm buzoienilor să o păstreze, cu înţelegere, cu grijă şi credinţă, pentru a dăinui în acest spaţiu mioritic, în care am văzut lumina zilei şi am simţit mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu în tot ceea ce am înfăptuit „în această viaţă scurtă ca un cîntec”, aşa cum spunea, într-o carte, marele scriitor Boileau.
Bucureşti, 20 martie 2006
Am pătimit în viaţă prin a fi prea sărac. Am venit pe lume în familia unui ceferist, fiind al zecelea copil. Mi se spunea Prâslea. M-am născut la zi mare, la 1 mai 1932. Într-o mărturisire târzie, prin anul 1960, când eram student la Facultatea de Filologie din Bucureşti, venit la Buzău acasă, într-o vacanţă, stând pe prispa casei cu mama la o voroavă, am văzut-o cu lacrimi în ochi, bucuroasă că îi adusesem mai multe lucruri de îmbrăcăminte. Mi-a făcut o mărturisire care m-a făcut mut:
– Măi copile, tu te-ai născut la o zi mare. Când clopotele băteau în biserică, tu băteai la porţile vieţii. Era zi de Paşte. A fost o zi sfântă şi Dumnezeu îţi va aduce mult noroc.
De atunci, iată au trecut peste 70 de ani şi n-am să uit acea toamnă aurie din august 1960, când mama care nu ştia să scrie şi să citească, într-un moment de descătuşare sufletească, parcă simţindu-mi dorinţa de a şti mai multe despre familia mea, cu vorba-i domoală, cu ochii străluminaţi de fericire că cel mai mic din cei zece copii ai săi, prâslea, a ajuns „om mare”, uitându-se în ochii mei au podidit-o lacrimile, mângâindu-mă cu duioşie.
Deşi săraci, am avut o copilărie „frumoasă”. Eram cuminte, ascultător şi silitor la carte, sfios şi cu o mare credinţă în Cel de sus. Elev fiind, mergeam în fiecare duminică şi la slujbele de peste an la biserică şi îngânam la strană, împreună cu dascălul, unele părţi din Slujbă, spuneam pe de rost în faţa altarului Tatăl nostru şi Crezul, fiind mândru că lumea cartierului se uita mirată la puştiul „Radei după muche” spunându-i mamei cu o oarecare invidie că, „fiul tău ăl mic are voce” şi că sigur se va face preot. Nu-i de mirare că, pe la vreo opt ani mergeam cu părintele Chirilă cu botezul, mai ales pe la casele familiilor de ceferişti şi căruţaşi, ocolind casele celor avuţi căci stăteau cu porţile zăvorâte.
La o vârstă fragedă, pe când aveam numai nouă ani, la şcoala primară din cartierul Mihai Viteazul din Buzău, şcoală cons-truită de bogătaşul Petre Zangopol şi soţia sa Hrisula, mi-am încântat pentru prima dată ochii privind de unul singur, pe unul dintre pereţii sălii de festivităţi o reproducere după „Carul cu Boi” al lui Grigorescu. Stând într-o încremenire totală admirând tabloul, am simţit o palmă grea. Era directorul Dediu un om blând, iubitor de copii.
– Te ştiu, măi băiete, mi-a spus învăţătoarea ta că îţi place frumosul din viaţă şi, după cum văd dai târcoale artei. Am auzit că scrii compuneri frumoase, şi chiar poezii. Înseamnă că atunci când vei fi mare o să te duci la facultatea de filologie sau teologie şi de ce nu, la arte plastice. Poate mergi pe urmele vărului tău, poetul Panait Nicolae, mai ştii unde sare ţandăra?
Auzind aceste vorbe blânde, părinteşti, mă fâstâcisem de tot. Eram ud leoarcă, parcă-mi fugea pământul de sub picioare. Făcând o pauză, directorul mi-a mai spus că, într-o zi, privind peste gardul casei noastre, a văzut o bisericuţă mică din lut, şi pe mine stând în genunchi în faţa ei şi cântând.
În anul 1944, prin iunie, revenind acasă, la Buzău, m-am apropiat din nou de biserica din cartier, iar la terminarea celor 7 clase primare, cu ajutorul preotului Neagu, o matahală de om, care m-a învăţat să scriu poezioare şi „să vorbesc frumos”, am dat examen la Liceul Industrial pe care, din cauza neajunsurilor şi greutăţilor din familie, a trebuit să-l întrerup, iar în primăvara lui 1949 să mă angajez, la îndemnul unui vecin, ca normator.
Cazat într-o casă luxoasă din conacul doctorului Angelescu, ginerele bogătaşului Monteoru, aici, stăteau înghesuite, claie peste grămadă, piese de mobilier în stil rococo, pe pereţi câteva tablouri, o oglindă imensă de cleştar, în care, în fiecare dimineaţă îmi aranjam frizura, iar seara la lumina becului, în linişte pe o terasă, respirând aerul din parcul care înconjura conacul şi mirosul florilor de tei, simţeam că, iată, mama a avut dreptate când a spus că, în viaţă, voi avea noroc. Aici am descoperit mai multe albume, tipărite în limba franceză şi germană, pe care le răsfoiam şi încercam să pătrund în lumea artei, fiind pentru mine o mare descoperire. În acel an, 1952, făceam dese vizite în interes de serviciu la o sucursală a G.A.S. Stâlpu, la staţiunea din Monteoru, unde dăinuia, într-o stare de degradare, palatul acestui mare boier, socrul doctorului Angelescu. Am fost impresionat când, în acest palat, am văzut cu ochii inimii, mobilier de epocă, oglinzi elveţiene, porţelanuri de delft, icoane şi tablouri diferite. Toate aceste valori îmi încărcau sufletul cu frumuseţi pe care marele tăvălug al timpului, încet, dar sigur le prăfuise. În timp, am auzit că multe din obiectele de la Stâlpu şi de la Palatul Monteoru au ajuns la Muzeul Regional de istorie, altele au fost furate şi descoperite prin casele unor localnici care au ţinut să aibă şi ei „ceva amintiri” de la conaşu Monteoru. Erau vremuri grele, vremuri de restrişte, în care mâna omului neştiutor îşi făcea singură dreptate, se răzbunau pe cei la care au fost cândva slugi. Unele valori, însă, au ajuns şi în casele unor medici, profesori, avocaţi, negustori care ştiau să le preţuiască sau să le valorifice mai târziu. În anii aceia, în îndrăgostitul de artă se trezise interes şi pasiune nu pentru a cumpăra neapărat unele obiecte vechi şi tablouri, ci dorinţa de a le salva de la pierire, ce a devenit o preocupare constantă, o pasiune care s-a desăvârşit mult mai târziu. Până atunci, în acei ani tulburi, nu văzusem nici un muzeu, nici nu ştiam dacă oraşul Buzău avea aşa ceva şi nu mi-am desfătat ochii în faţa unor opere de artă a căror identitate să o recunosc. Ştiam totuşi că, în oraşul meu natal, cândva, şi-a lăsat însemnele trecerii sale, profesorul Ion Andreescu care însăilase pe pânza vremii maestuioşi stejari seculari, din faimosul crâng al Buzăului. Abia prin anii 1951-1952, am descoperit întâmplător unele tablouri semnate de Nicolae Grigorescu agăţate în dezordine pe scările conacului unui boier, devenit un cunoscut colecţionar de artă, numele lui fiind Gogu Iliescu. Aici, în Conacul din satul Cândeşti, de o frumuseţe rară, la începutul secolului XX, venea din când în când, mai ales toamna, Grigorescu. El era însoţit uneori de Caragiale, Vlahuţă şi Delavrancea, pe care boierul îi poreclise „cei trei crai”. În timp ce pictorul cu şevaletul alb subţioară era văzut în faţa unei bisericuţe din spatele conacului, pictând pe pânze de mici dimensiuni casele pitoreşti de pe Valea Buzăului, cu păduri seculare şi biserici sau mănăstiri, ceilalţi trei îşi făceau veleatul în pivniţă, degustând vinurile din podgoria lui Gogu Iliescu. Într-o zi, pe când Grigorescu stătea cu ochii aţintiţi în zare, a văzut în faţa acelei bisericuţe din spatele conacului pe însuşi Gogu Iliescu care îşi încerca penelul, amestecând culorile, şi trăgând cu creionul linii drepte şi curbe, pe care maestrul le surprinsese cu coada ochiului, văzându-l pe acesta mai apoi, cu pensula acoperind cu pete de culoare o pânză minusculă. Înţelegând strădania acestuia, intervenea şi corecta unele inadvertenţe, făcând retuşuri, înlăturând unele stridenţe de culoare, şi mai ales nuanţele ţipătoare de galben şi tonalităţile de roşu sângeriu. Toate acestea le-am aflat de la un preot bătrân al satului, căruia, la rândul său, i le povestise tatălui lui, slujitor al bisericii de pe moşia lui Gogu Iliescu. Tablourile acestui epilog al lui Grigorescu au rămas în colecţia acestuia, împodobind o scară care urca la etaj şi în salonul de muzică. Colecţia acestui mare iubitor de artă peste ani s-a îmbogăţit cu alte lucrări cumpărate de moşier din expoziţiile ce se organizau periodic la Bucureşti. În cei doi ani de zile petrecuţi la Cândeşti, eu, împreună cu alţi doi contabili, priveam cu uimire pe scările care duceau în salonul de muzică al conacului aceste zeci de tablouri care, curios, fuseseră inventariate în faimosul registru „ruff” ca fiind „lucrări diferite de pictură” fără să se specifice autorul. Niciodată, neştiutori cum eram, n-am realizat valoarea acestei colecţii de artă unică, de la ţară, şi n-am descifrat semnăturile autorilor. Pe câteva, vreo două, trei, am desluşit, poate, semnătura lui Grigorescu. Noi ne desfătam inima şi ochii, privind această lume a frumosului, pe care colecţionarul Gogu Iliescu le adunase într-o viaţă de om. Atunci, uitându-mă tot mai des la aceste tablouri, înşirate ca la paradă pe pereţii conacului, am început să înţeleg mesajul unor lucrări, să fac în faţa colegilor unele mici comentarii asupra temelor, modalităţi de realizare plastică, exprimând unele judecăţi de valoare şi să descifrez irizările luminoase ale unor nuanţe de verde-crud şi sidefii. Poate atunci, în anii aceia, a încolţit în inima mea dorinţa de a cumpăra, din micile mele economii, unele tablouri, cu care să-mi înfrumuseţez viaţa. Niciodată nu mi-a venit ideea să fac o colecţie.
Aceasta a apărut mai târziu, cunoscându-l pe N. Simache, istoric de mare reputaţie, ctitor de muzee (a înfiinţat peste 20 de muzee în judeţul Prahova) o personalitate integră, truditor, devotat instituţiei, sclavul ei, veşnic preocupat şi plin de iniţiative; mi-a fost ca un părinte, un dascăl care m-a învăţat să preţuiesc valorile materiale şi spirituale ale neamului, mi-a cultivat frumosul din viaţă şi gustul pentru arta adevărată. Activitatea mea era desfăşurată sub ochii acestui mare istoric, ctitorul primei Pinacoteci de artă a municipiului Ploieşti. El m-a învăţat să preţuiesc arta plastică, să o cercetez cu seriozitate şi să emit judecăţi de valoare pertinente şi cu simţ de răspundere, ca un specialist. „Pasiunea pentru muzeu, spunea profesorul, pentru salvarea de la pieire a unor valori artistice, se capătă în timp, muncind mereu, învăţând, şi nu peste noapte, aşa cum vor unii. Dumneata, domnule Bucur, eşti un sensibil, te simt cum vibrezi în faţa unui obiect, a unui covor vechi, a unui tablou de artă, şi asta mă face să cred că munca într-un muzeu, care este ca o şcoală în care înveţi alfabetul cunoaşterii, îţi va da satisfacţii mai târziu. Ţine minte!”. Şi iată că ţin minte deoarece treptat, treptat, am reuşit să cumpăr, în peste 40 de ani, pânze ale celor mai valoroşi artişti plastici contemporani, să descopăr şi să deosebesc valorile autentice de chiciuri şi non-valoare, să strâng, cu pasiune şi eforturi materiale deosebite, atâtea tablouri ale unor pictori consacraţi. Apoi achiziţionarea a numeroase icoane din zona Făgăraşului şi Maramureşului, ceramica de Horezu a celui mai mare olar, Victor Vicşoreanu, farfurii semnate de Colibaba care a împestriţat străchinile lui cu scene religioase, măşti-unicat ale ţăranului şi colecţionarului Nicolae Popa din Târpeşti, ouă încondeiate din Dorohoi, sculptura pictată pe crucile din Cimitirul vesel din Săpânţa, piese unice semnate de Stan Ion Pătraş, şi multe altele. Toate aceste valori le-am cumpărat îndemnat fiind de mentorul meu, profesorul N.I. Simache. Aici, la Ploieşti, sub supravegherea tutorelui meu, am intrat pentru prima dată în atelierul unui pictor local. Aici am văzut plimbându-se pe bulevardul central al oraşului, figura emblematică a pictorului Vodă, un pictor impresionist talentat, în atelierul căruia, încărcat de pânze mari, cu odalisci, nuduri şi peisaje montane, am primit, pe viu, prima lecţie de pictură autentică, şi de la care am cumpărat o „natură statică”. Aflând că lucrez la Muzeul de Istorie condus de Simaş, cum îl dezmierda pe profesor, ascultându-mi unele păreri personale despre pictura sa, m-a măgulit spunând că sunt „un specialist”. M-am ruşinat şi am roşit de emoţie. Am acceptat, totuşi, cu îngăduinţă complimentul pictorului, care m-a îndemnat să vizitez şi alte ateliere în care voi vedea zeci de lucrări „mai interesante decât ale mele”. M-a surprins plăcut sinceritatea lui, nu era un invidios, îşi aprecia colegii de breaslă, îndemnându-mă să cumpăr şi de la ei. Dintr-o expoziţie de grup a artiştilor ploieşteni, am cumpărat câte o lucrare a unor artişti cunoscuţi, apreciind originalitatea tablourilor semnate de pictorii Polidor, Toma şi Barabaş. Începutul a fost timid, banii nu-mi ajungeau, dar făcând economii, refuzând să intru în restaurante, să-mi cumpăr lucruri scumpe de îmbrăcăminte, din când în când mai luam câte o pictură. Microbul colecţionarului se înrădăcinase atât de mult încât fratele şi surorile de la Buzău măcăiau că prea îmi risipesc salariul „pe prostii”.
Oricum, gustul pentru frumos, pentru înţelegerea şi descifrarea tainelor artei, valoarea şi importanţa lor în şcoala de pictură românească, mi-au dat noi aripi, interesul pentru artă a devenit preponderent în preocupările mele de muzeograf. Multe sensuri şi înţelesuri ale picturii le-am desprins mai totdeauna, din comentariile pertinente pe care mi le-a turnat în suflet acelaşi Om, renumitul ctitor de muzee, căruia îi datorez şi azi înaltă recunoştinţă. N.I.Simache rămâne figura cea mai luminoasă, trunchiul falnic al stejarului la umbra căruia am crescut şi m-am format ca om şi care mi-a inoculat dorinţa de a mă îndrăgosti, la timp, de frumosul din viaţă şi artă. De aceea îi port şi azi o stimă şi o preţuire de nezdruncinat. El rămâne „Modelul” meu.
(Fragment din vol. „Spovedania unui colecţionar de arta”, în curs de apariţie la ed. Carpathia Press)
__________________________________________________________________________________________________________
OPINII DESPRE COLECTIE SI COLECTIONARI
O DANIE OMENEASCA
Vasile Parizescu
Preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România
În depărtarea meleagurilor natale, curiozitatea copilului era satisfăcută de frumuseţea câmpiilor şi dealurilor pline de flori şi fâneaţă, a pădurilor din apropiere, întunecoase, umbroase şi pline de mistere, care trezeau în mintea lui legenda luminii şi întunericului, a luminii de la flori şi întinsura câmpiei, într-o parte, şi adâncimea, parcă întrebătoare, a chemării în liniştitul dar sacrul templu format din înaltele coloane ale copacilor. Spre ce să se îndrepte? Spre ce îl va duce viaţa? În mod realist ambele entităţi – dealurile şi câmpia întinsă-pe deoparte, şi pădurea misterioasă, pe de alta – erau tot atât de emoţionante, îi creau aceleaşi sentimente zbuciumate, dar unele prinse în mrejele colorate ale zeului Soare, altele, în plăcuta desprindere de înverşunările lumeşti, prin trecerea alunecată pe cărările labirintului giganţilor copaci, uitaţi parcă de vremi.
Pe copil l-au mântuit lumina, culorile florilor şi întinsura liniştită şi calmă a câmpiilor şi a coamelor de deal; l-a mântuit, pentru că sufletul şi privirile lui s-au îndreptat spre strălucitorul univers colorat, apucând, în timp, să buchisească frumuseţea operelor de artă, create de acei oameni aleşi de pronia cerească şi, mai cu seamă, predestinate să bucure sufletele altor oameni aleşi, care să le preţuiască în adâncurile meandrelor spiritului lor, şi astfel să le menţină vii secole, mai întâi ca să încânte şi dragostea de frumos a celorlalţi cetăţeni.
Înclinat spre bunătatea pe care o au acei chemaţi să iubească frumosul, Bucur – omul bucuriei împlinite – Bucur Chiriac, înlănţuit spiritual cu spiritele creatorilor, duce în decenii o viaţă de furnică cerească, adunând, de ici de colo, de aiurea, ceea ce i se părea lui că îi unge sufletul, că îi linişteşte amăreala zilelor şi întâmplărilor bune şi nebune ale activităţii sale şi că, mai ales, îi luminează casa, la fel, parcă aidoma, ca şi întinsura câmpiei înflorite, luminate de valurile însorite. Ce basm, nescris şi nevăzut niciunde, se încheagă în cuibul familiei colecţionarului!
Când, venit de la treburile trudnice, în tihna unui alt tărâm, înconjurat de scrisorile raiului, împreună cu soţia, tovarăş de drum greu, înţelegătoarea înţelegătoarelor, pentru că nu era uşor să socoteşti bănuţ cu bănuţ şi să i-l dai lui Pacea, Alin Gheorghiu, Piliuţă, V. Grigore, Ion Grigore, Hatmanu şi alţi mulţi alţii, strânse acolo, aşa cum au spus, epistolele raiului lângă inima lor, lângă spiritul lor, lângă viaţa lor. Pentru că totul, absolut totul ce îi înconjura era sufletul şi viaţa lor neînfrântă, mult învingătoare, faţă de uriaşul număr al celor care nici pe departe nu contează, nu gândesc să realizeze comoara spirituală a familiei Bucur. Ani de zile, la aniversarea fericiţilor colecţionari, se întâlneau elite pictoriceşti cu iubitorii similari de artă. Şi atunci discuţii, ţâşnitoare din minţile înfierbântate de culoarea lucrărilor ce panotau pereţii casei, traversau ca stele căzătoare cerul luminat al strânsurii de suflet. Plecai de acolo luminat şi înduioşat sufleteşte; era invidie? Nu! Nicidecum! Era bucurie, speranţă şi viaţă.
Şi răbojul anilor, neîndurător cu mulţi, dar îndatoritor cu colecţionarii, a dus şi momentul unei hotărâri, discutate şi cu mine, intervenite şi de către Societatea Colecţionarilor de Artă din România, către un oraş primitor, înţelegător şi iubitor de artă, ai căror edili au înţeles ce prestigioasă este strânsura soţilor Marieta şi Bucur Chiriac, acordându-le respectul şi acţiunile necesare a fi făcute pentru a le primi viaţa, viaţa lor de la începuturi până la sfârşit, trăitoare în operele donate Municipiului Buzău, oraş în care a creat marele maestru, pictorul Andreescu.
Acum, la încheierea dăruirii admirabilei strânsuri academice, închinăm, cu ocazia deschiderii donaţiei în Muzeul Judeţean Buzău, cu smerenia cuvenită, ruga de mulţumire către colecţionarii Marieta şi Bucur Chiriac, inimoşii edili ai Buzăului, precum şi muzeografilor şi iubitorilor de artă, care i-au sprijinit în realizarea acestei mari opere care să dăinuiască veşnic.
16 septembrie 2006, la Bucureşti
______________________________________
COLECŢIONARUL DE VOCAŢIE
Mihai Ungheanu
Plăcerea de a colecţiona este totuna cu plăcerea de a ordona, în fond de a armoniza. Colecţionarul este cel care ierarhizează valorile de care se ocupă. Colecţionând, el scoate produsele preferate dintr-o serie comună şi inegală, le detaşează de ea şi, aşezându-le unele lângă altele asemenea, ne propune o altă evaluare de valori şi de gust. Bucur Chiriac este un astfel de evaluator, cu predilecţie pentru obiectele şi faptele de expresie plastică. Cine i-a văzut colecţia de tablouri nu poate să nu constate că tablourile de pictură modernă se aşează armonios lângă tablourile de pictură naivă, că împreună ele nu resping ci acceptă produsele artizanale autentice. Casa lui Bucur Chiriac semăna cu o pinacotecă. Fiecare pânză, fiecare sculptură, fiecare desen au fost adunate în timp, cu stăruinţă şi cu pricepere. Lucrând în tinereţe într-un muzeu, Bucur Chiriac a învăţat regula obiectelor de excepţie, a valorii producţiilor plastice. Ochiul colecţionarului s-a exersat în timp şi colecţia a sporit, treptat, în funcţie mai puţin de forţa proprie de cumpărare, cât mai ales datorită intuiţiei colecţionarului, darului său de a aprecia şi a anticipa viitoarea evoluţie a artistului.
În colecţia lui Bucur Chiriac sunt multe opere de pictură contemporană postbelică, dar şi opere cu semnături din sfera clasică a artei plastice româneşti. Adunate la un loc ele vorbesc despre o sensibilitate şi o inteligenţă artistică fără de care un colecţionar nu există. Cine intră în sediul Ministerului de Externe al României nu se poate să nu fie izbit de numărul şi frumuseţea tablourilor care decorează pereţii instituţiei. Cel care a ales şi a achiziţionat aceste tablouri, adesea direct din ateliere, a fost ani de zile Bucur Chiriac, diplomat de carieră. Putem vorbi, deci, despre două colecţii „Bucur Chiriac”: una – cea de pe pereţii propriei sale case, vizitată cu plăcere de prietenii amfitrionului, iubitori de artă, şi alta – pe pereţii unui minister transformat prin gustul angajatului, său într-o pinacotecă luminoasă.
Colecţia cea mai iubită, „colecţia de inimă”, este însă propria colecţie de tablouri şi obiecte de artă pe care Bucur Chiriac a purtat-o cu sine, pe unde l-au purtat sâcâielile spaţiului locativ, nu întotdeauna generos faţă de pasiunea proprietarului colecţiei şi mai ales faţă de valoarea ei. Prin achiziţiile lui Bucur Chiriac a dat, ca un adevărat colecţionar de pictură, un gir artistic artiştilor plastici colecţionaţi şi a oferit un reper de valoare şi de referinţă în arta plastică postbelică. În cele din urmă, colecţia lui Bucur Chiriac, aşa de preţioasă, atât pentru public cât şi pentru specialişti, chinuită de peregrinări nepotrivite condiţiei ei, şi-a găsit limanul la Buzău, de care se leagă vechi amintiri ale colecţionarului, ca şi primele lui gesturi de strângător de obiecte frumoase.
Mi s-au odihnit de multe ori ochii pe tablourile din colecţia lui Bucur Chiriac, cu un sentiment de securitate estetică: tablourile sunt alese cu gust, iar semnatarii lor fac parte din numele strălucitoare ale artei plastice româneşti. Colecţionarul şi-a donat colecţia unei instituţii publice. Ea aparţine acum, la Buzău, tuturor celor care iubesc arta formelor şi culorilor.
noiembrie 2006
O FAPTA JERTFELNICA
Alecu Ivan Ghilia
Din nobila spiţă, pe cale de dispariţie, a colecţionarilor de rafinamenturi elevate, familia Chiriac (Marieta şi Bucur Chiriac) reprezintă un unicat ilustrat prin trei ipostaze (dacă nu patru): puternicul şi evlaviosul sentiment religios care-i animă, care-i îngeamănă şi care este invidiat în rândurile numeroşilor prieteni; Poezia, cea dintâi revelaţie întru definirea fiinţei avută de Bucur încă din fragedă pruncie, pe când slujea preotului la altar; Arta ca faptă de celebrare a frumosului din creaţiunea umană, împlinind tainele iniţiatice ale contemplaţiei sacrului produs în lume de Dumnezeu; şi a patra, decurgând din toate trei, cu menirea ziditoare şi rost în lume şi pentru lume: cununa de suflet a ospeţiei. Casa lor – muzeu, din „Povernei”, a marcat o pagină antologică de stări de bucurie şi exaltări ale sufletului, într-o lume bucureşteană animată de făpturi ale Harului ce-şi înscriseseră în istorie legenda încă din timpul vieţii lor, de la Marin Sorescu şi Margareta Steriade, la Alin Gheorghiu şi Piliuţă, până la Radu Cârneci, Ion Murariu şi profesorul Ion Rotaru, ca să nu mai vorbesc de Bogoi, Sabin Bălaşa, cei doi Grigori (Vasile şi Ion), Petre Achiţenie, Dan Hatmanu, Val Gheorghiu şi alte celebrităţi, până la venerabilul Ion Irimescu, marcând glorios şi dând strălucire de unicat bogatei colecţii ce stă acum, după demolarea casei-muzeu din Povernei, să se strămute definitiv, spre desfătarea iubitorilor de artă, într-o ctitorie special concepută în acest scop de forţele locale la Buzău, în plin centrul oraşului.
Prin fapta jertfelnică a celor două suflete, Marieta şi Chiriţă Bucur, hărăzită prin har şi însemnată de pronia cerească, ca prin însuşi numele de botez dat de familia Chiriac celui de al zecelea prunc adus pe lume în dangătul clopotelor de Înviere („Bucur”, „să-i bucure” cum i se arătase tatălui, în vis, îngerul binevoitor, ca într-o legendă biblică) să bucure, cu ofranda generozităţii şi străduinţelor lor, oamenii necunoscuţi din viitor.
11 decembrie 2004
NOBILA PATIMA
Radu Cârneci
Colecţionarul – de orice natură ar fi – se dovedeşte preţuitor de valori, dar şi un preţuitor şi un gestionar al acestora şi face, totodată, prin preferinţe şi selectarea obiectelor în cauză, munca unui istoric sui-generis, îmbogăţind cultura şi ştiinţa, punând la dispoziţia publicului strădania sa, dându-i un rost social. Fapta sa se aseamănă – mai ales în cazul colecţionarului de artă – cu cea a unui antologator de poezie. Ca şi acesta, el se pune la îndemâna căutătorilor de frumos, făcând astfel educaţie prin puterea esteticului.
În această categorie culturală superioară trebuie aşezat Bucur Chiriac. Poet, prozator, publicist, iubitor de istorie, el s-a zidit şi într-o nobilă patimă a strângătorului de obiecte de artă populară dar şi, mai ales, cultă. Colecţia de tablouri, semnate de nume prestigioase contemporane, este remarcabilă, dovedind gust ales, pricepere şi rafinament. Strădania sa de o viaţă – în care l-a secondat cu înţelegere şi dragoste, doamna Marieta Bucur – îşi găseşte iată, o finalizare fericită. Edilii municipiului Buzău, merită felicitaţi pentru că, înţelegând valoarea acestei donaţii, i-au pus la dispoziţie un local potrivit, astfel că, iată, „Galeria de artă Marieta şi Chiriac Bucur”, intră în circulaţia valorilor culturale naţionale. Este un motiv bine întemeiat de bucurie spirituală.
Din toată inima, felicitări, sănătate şi împliniri pentru „Colecţia Marieta şi Bucur Chiriac”! Fie ca anii ce vin să-i ofere poetului şi colecţionarului de artă, aura pe care o merită!
2005
„MINUNATI OAMENI CARE MAI AU SUFLET SI APLECARE SPRE FRUMOS”
Dumitru Trancă
Îl cunosc pe Bucur Chiriac de mulţi ani, vreo 30-35. A fost o perioadă în care am fost colegi în Ministerul Afacerilor Externe. Ne-au apropiat atât poezia cât şi dragostea pentru artă, în special pictura, întâlnirile particulare în care discutam şi cutreieram împreună. Ce discutam, încotro mergeam? Discutam despre ce a mai scris fiecare şi mergeam împreună pe la atelierele pictorilor pentru a ne cumpăra câte ceva, pentru a ne bucura sufletul cu câte o achiziţie nouă. Ca şi astăzi, orice pânză era scumpă pentru „lefegii” ca noi. Scumpă, dar nu imposibil de cumpărat. Mai renunţam la una, la alta, mai ne făceam ceva socoteli, îi rugam pe pictori să ne mai păstreze câteva zile, o săptămână, două, pânza; după care, victorioşi, o cumpăram. Ce bucurie! Şi aşa, bunul meu prieten mai consecvent şi mai tenace decât mine (care aveam o familie mai numeroasă) a strâns vreo 200 de tablouri. Închid ochii şi mă văd, împreună cu Bucur Chiriac, în atelierele doamnelor Margareta Sterian, Elena Uţă Chelaru sau ale domnilor Teodor Bogoi, Apostu, Dan Hatmanu, Piliuţă, Pacea, Alin Gheorghiu, Sabin Bălaşa, Gheorghe Ciobanu şi câţi alţii… Unii dintre ei mai sunt, alţii ne văd de sus, din altă lume…
Numeroasa şi valoroasa colecţie a prietenului Bucur a devenit „copilul” lui de suflet, copil născut din dragostea lui şi a soţiei sale, Marieta, pentru tot frumosul care-i înconjoară. Şi „copilul” a crescut, s-a maturizat şi acum trebuie să-şi „părăsească” părinţii, care se bucură şi suferă în egală măsură. Se bucură ca nişte prunci mari când se uită în jurul lor; şi suferă pentru că, inevitabil, nepreţuitul lor odor o să-şi ia zborul spre undeva unde va fi admirat de mai multă lume, de mai multe suflete iubitoare de frumos. Un strop de frumuseţe în această lume bântuită de „zâna urâţeniei” este o rara avis.
Bucur Chiriac a făcut din colecţia sa, ca şi din poezia sau proza pe care le-a scris, o rara avis, începând cu „Aproape de copilărie” şi continuând cu „Zmeele copilăriei” sau „Ultimul zăgan” şi apropiindu-se de Dumnezeu prin „Clopotele Athosului” şi prin colecţia de minunate icoane.
Dar părinţii adoptivi ai acestei minunate şi nepreţuite colecţii vor fi nimeni alţii decât buzoienii iubiţi şi cântaţi în opera prietenului Bucur. Minunat oraş, minunaţi oameni care mai au suflet şi aplecare spre frumos! Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei ce au creat această colecţie şi pe cei care au adoptat-o. Nu vor fi uitaţi de posteritate nici unii, nici alţii. Se vor găsi întotdeauna oameni care-i vor aminti cu pioşenie pe Marieta şi Bucur Chiriac ca pe nişte părinţi iubitori şi, cel puţin la fel, pe mai-marii oraşului Buzău care au găsit un locşor de găzduire pentru „copilul” binecuvântat al familiei Bucur.
Şi eu mă despart cu greu de „colecţia Marieta şi Chiriac Bucur”, dar, în speranţa că vom trăi încă ceva ani, sper în revederi nostalgice în frumosul oraş Buzău, amintindu-ne cu bucurie despre drumul anevoios al naşterii sale.
mai 2002
UN CADOU PUTIN OBISNUIT IN VREMURILE NOASTRE INCA INTOARSE PE DOS
Ion Brad
Cred că nu sunt mulţi literaţi şi artişti, ca şi diplomaţi culturali, care să nu fi cunoscut şi admirat bogata colecţie de artă a colegului nostru Bucur Chiriac.
L-am cunoscut cu peste 30 de ani în urmă, cînd el se afla ca ataşat cultural la Moscova, oraşul atâtor celebre muzee şi colecţii de artă. Eu mă întorceam împreună cu marele şi regretatul cineast şi desenator Ion Popescu-Gopo, de la un festival internaţional de film organizat tocmai la Taşkent, în Asia Centrală.
Cu tânărul şi sensibilul poet Bucur Chiriac de atunci, am vizitat mormântul lui Serghei Esenin de la Vagangoskoe, păzit, în toamna aceea, doar de mestecenii în desfrunzire, atât de dragi marelui poet, în locul soldaţilor înarmaţi care-i vegheau cândva mormântul ca să nu se sinucidă perechile de tineri îndrăgostiţi, vrăjiţi de arta lui descumpănitoare şi dezamăgiţi de „Marea Revoluţie” care întorsese pe dos nu numai „Maica Rusie”.
Încă din discuţiile noastre fugare de-atunci am aflat despre nobila pasiune a colegului Bucur Chiriac, susţinut de distinsa sa soţie: aceea de a-şi împodobi şi casa şi existenţa cu lucrări de artă. În primul rând cu tablouri. Şi tot în primul rând: ale artiştilor români. Dacă ar fi fost bogaţi, ca altădată mulţi diplomaţi, sunt convins că ar fi cumpărat, din ţară şi din străinătate, opere semnificative de artă universală. Dar cum ştiu că Bucur Chiriac şi doamna sa Marieta nu moşteniseră de la părinţii lor nici o avere semnificativă, în afară de intuiţia bunului gust şi dragostea de frumos, este explicabilă, şi, pînă la urmă, norocoasă, hărnicia lor românească pentru arta plastică a ţării lor. De aici specificul şi ponderea colecţiei care le poartă numele. Şi care, într-un gest la fel de sensibil şi inspirat, aud că se mută din casa lor bucureşteană într-o casă mai mare, într-un spaţiu special din Buzăul tinereţii poetului.
Nu ştiu câţi dintre noi toţi vom mai ajunge să ne scăldăm ochii şi sufletul în simfonia culorilor şi a formelor sculpturale în spaţiu, cu care am fost pînă acum familiarizaţi. Dar mica noastră frustrare va fi, desigur, compensată de bucuria noilor şi mai numeroşilor vizitatori buzoieni, care meritau de mult acest cadou generos. Un cadou mai puţin obişnuit în vremurile noastre încă întoarse pe dos, când se comercializează nu numai bunurile materiale, dar pînă şi arta şi existenţa celor care s-au încăpăţînat să mai ţină în mâini condeiul, penelul şi dalta.
Aud, apoi, că domnul Alexandru Cebuc, un veritabil om de cultură şi de înfăptuiri culturale autentice, intenţionează să publice un album-catalog al acestei colecţii, azi-mâine buzoiene, dar de certă valoare naţională.
Bravo! Felicitări! Mulţumiri! Să fie totul într-un ceas bun!
2004
O INIMA CAT MUNTII BUZAULUI….
Florentin Popescu
…Asta e prima comparaţie care-mi vine în minte când mă gândesc la Bucur Chiriac, cel cunoscut între prieteni drept Chiriţă, poetul, memorialistul şi colecţionarul de artă.
Fireşte, multe alte comparaţii, metafore, figuri de stil i s-ar potrivi acestui om, care, aidoma amintiţilor munţi (prin care, în treacăt fie spus, i-a plăcut să cutreiere drumurile şi potecilor în compania lui Marin Sorescu ori a concitadinilor şi conjudeţenilor din urbea şi ţinutul Buzăului), adună în suflet o întreagă lume, cu toate ale ei: istorie, cultură, oameni, frumuseţe.
Spun astea, mai ales din convingerea că inima lui i-a încăput şi-i încape pe mulţi, foarte mulţi prieteni, din toate orizonturile culturii şi din toate generaţiile (scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi, publicişti). Şi fiecăruia dintre ei i-a dăruit şi îi dăruie un cuvânt bun, un sfat, un anume fel de a fi, pe care, până la urmă, îl insuflă şi convorbitorului său.
La capătul unei convorbiri cu Chiriţă, te simţi parcă alt om, gândeşti cu mai multă încredere în viaţă, în aspectele ei optimiste, sănătoasă, dătătoare de speranţă şi de bucurie.
Poet de profundă sensibilitate, Chiriţă a înfiinţat şi o fundaţie – bază temeinică pentru a putea întreţine şi sub aspect legal, împreună cu sensibila-i tovarăşă de viaţă, Doamna Marieta Bucur, focul nestins al prieteniei, al întâlnirilor într-un fel de cenaclu al ideilor. Nu cred să aibă cineva suspiciunea că ar fi făcut-o din cine ştie ce interese absconse, ci i-a pus bazele numai şi numai pentru nobilele scopuri culturale.
Până mai deunăzi, casa lui Bucur Chiriac, din strada Povernei era, precum odinioară cea a lui Macedonski ori a lui Eugen Lovinescu, locul de întâlnire al multor creatori bucureşteni, Margareta Sterian (ca să mă opresc doar la două nume din multe altele), iar gazda, cu o delicateţe ajunsă proverbială, îi primea pe toţi într-un halou de bunătate şi camaraderie cum nu cred să mai fi existat în Bucureştii anilor optzeci-nouăzeci şi cu atât mai puţin după aceea.
Colecţia lui de artă (care pare a-şi fi găsit, în sfârşit, locul potrivit pentru a fi cunoscută de public, dându-i acestuia nebănuite bucurii estetice) se va înscrie în istoria culturală a Buzăului (şi nu numai a lui) ca un moment de referinţă şi totodată ca o mărturie convingătoare despre om şi virtuţile sale. ca şi cele circa 600 de volume primite cu autograf de la scriitori şi donate acum Bibliotecii „V. Voiculescu” din Buzău. Ca şi cărţile care îi poartă semnătura şi între copertele cărora, Chiriţă a îmbrăcat în cuvinte un întreg univers de viaţă şi de sentimente curate, precum poienile de la Măgura (prezente şi în poeziile lui), în razele dimineţilor senine de vară.
Asemenea oameni, care nu se nasc în fiecare zi şi în tot locul, bine merită din partea ţării şi a contemporanilor lor toate onorurile
Iar nouă, celor care îl cunoaştem pe Bucur Chiriac, i-am stat ori stăm în preajmă, dacă nu-i putem răsplăti în chip concret, băneşte ori altfel, truda şi nobilele gesturi care-i alcătuiesc viaţa, nu ne rămâne decât să-i oferim ceea ce merită şi ceea ce avem pentru el: recunoştinţa, prietenia şi dragostea.
Bucureşti, 6 Răpcine, 2006
FIII NERISIPITORI AI UNEI VALOROASE COLECTII DE ARTA :
MARIETA şi BUCUR CHIRIAC
Gheorghe Istrate
Câteva bune decenii, casa admirabililor soţi Marieta şi Bucur Chiriac a fost un reflector în inima Capitalei, iradiind volutele artelor plastice adevărate. Colecţia lor, impresionantă ca volum şi valoare, strânsă de-a lungul unei vieţi întregi, continuă strădanii binecunoscute în sanctuarul artistic al bătrânului Bucuresci. Sunt emblematice colecţiile clasice ale unor mari adoratori şi donatori ai artelor – unele devenite deja muzee – precum: Zambaccian, Elena şi dr. I. Dona, Cecilia şi Frederic Storck, Ion Minulescu şi Karadjea, Cornel Medrea, C. Oprescu, M. Weinberg, Gh. Tattarescu, I. Iser, ing. dr. D. Minovici, Simu, Dan Nasta, Theodor Aman, prof. dr. N. Minovici ş.a.
Astfel de reflexe magnetice au existat şi în oraşele de provincie, stopând – atâta cât s-a mai putut – dispersia obiectelor de artă peste fruntariile ţării: în fapt, un patrimoniu, o zestre a viitorului însuşi.
O dată pe an, la aniversarea distinsului om de cultură – un mare diplomat şi ambasador al spiritualităţii româneşti în câteva capitale europene – Bucur Chiriac, erau invitaţi între simezele casei sale pe strada Povernei nr. 15-17 (nu departe de fostul atelier de extază şi sacrificiu al sculptorului George Apostu), nume prestigioase ale intelectualităţii bucureştene, dar şi din ţară (scriitori, plasticieni, critici profesionişti, actori, compozitori, regizori, editori, jurnalişti etc.) la un colocviu pe viu despre artă, agrementat de bunătăţile gastronomice ale minunaţilor amfitrioni, totul de un rafinament desăvârşit.
După mai mulţi ani de strădanii, aflăm că, după criminala demolare din Povernei şi evacuarea forţată a patronilor marii colecţii, oraşul Buzău şi-a oferit spaţiile sale pentru o aşezare definitivă şi testamentară a acestui tezaur. Gestul este impresionant că, în sfera locală în care se află câteva din lucrările genialului C. Brâncuşi, să fie adăpostită şi această operă de o viaţă, sub protecţia soţilor Marieta şi Bucur Chiriac.
Reîntors acasă, în sânul marii familii buzoiene, fiul (ne)risipitor – poetul, prozatorul, memorialistul şi diplomatul cultural, Bucur Chiriac – deschide în urbea sa natală un centru de referinţă alături de alte focare de incitaţie culturale perenă.
Astfel, prietenul de o viaţă al lui Marin Sorescu (dar şi al nostru, al buzoienilor neînstrăinaţi), Bucur Chiriac ne va chema, sunt sigur, măcar o dată pe an, la aniversară, să prelungim, în timp, acelaşi festin artistic de contemplare, de protecţie şi evaluare, dintr-o generaţie în alta, a acestui cuibar de aur de valoare naţională – un panopticum elevat, cum definea un alt mare buzoian al nostru – Ion Caraion – misterele cristalizate ale artei.
În colecţia care ocupa tot parterul, saloanele, holurile, cămările, chiar şi bucătăria fostei case, memorialul fericirii mele a admirat şi a reţinut semnăturile lui Dan Hatmanu, Octav Grigorescu, Alin Gheorghiu, Ion Pacea, Sabin Bălaşa, Ion Grigore, Ion Mărginean, Grigore Vasile, Elena Uţă-Chelaru, Micaela Eleutheriade, C. Piliuţă, Cella şi Costin Neamţu, Marcel Chirnoagă, Margareta Sterian, sculptorii I. Irimescu, G. Apostu, I. Mândrescu, C. Foamete, dar şi patru unicate în lemn de Ioan Stan Pătraş, tronuri genealogice precum şi un inestimabil evantai de icoane pe sticlă, esplanadă de artă populară – mic mobilier, căuce, ceramică, ancadramente textile din diverse zone de referinţă.
Subscriu aici un omagiu înalt autorităţilor buzoiene, din mâna cărora, inspirată, s-a apăsat sigiliul de paternitate şi perenitate al acestui altar de daruri şi haruri, care reînnobilează prestigiul unui oraş de o mare vocaţie.
aug. 2006
___________________________________________________________________________________________________________
Artur Silvestri-Marea seninătate
din vol>’MEMORIA CA UN CONCERT BAROC III-Tablou imaginar de familie”(ed.Carpathia Press,2005)
Să tot fie mai bine de treizeci de ani de cînd s-a întîmplat să ajung în casa lui Bucur Chiriac, în Bucureşti, pe strada Povernei. Era o zi liniştită, în miez de primăvară, de o seninătate ce mi-o amintesc şi azi cu o emoţie neînţeleasă pe care o dau, arareori, doar acele clipe ce rămîn în memorie ca o fulguraţie inexplicabilă, precisă şi clară, distinctă precum o fotografie. Zic „s-a întîmplat” şi, de fapt, chiar în acest mod se petrecuse totul. Nici măcar nu ştiam că, dintr-o întîmplare ce înseamnă, poate, un fel de potrivire, eram chiar în faţa casei impunătoare unde locuia poetul despre care, abia de vreo cîteva săptămîni, scrisesem cu încredere şi înţelegere. Mi l-a prezentat un apropiat, care tocmai mergea în vizită la „Chiriţă”, căci era „ziua lui de naştere”. Atunci mi-am dat seama că „ziua lui Chiriţă” (căci aşa îi ziceau prietenii şi îl alintau astfel pe Bucur Chiriac) era una din sărbătorile tradiţionale din Bucureştii acelor ani. Întotdeauna, de „Întîi Mai”, în casa încăpătoare – veche în sensul de „fără vîrstă” şi împînzită de sute de tablouri, zeci de sculpturi şi mii de obiecte rare, dintre cele mai diverse – ajungeau, către seară, o mulţime de prieteni, cunoscuţi, „apropiaţi” ori pur şi simplu necunoscuţi cu bună-voire, cum eram şi eu la vremea aceea. Era o lume uimitor de vie, inteligentă şi „caldă” din punct de vedere moral, o „lume de artişti” ce parcă imita, ori reproducea la alt meridian, „saloanele” pariziene ori „atelierele de pictori celebri”, chiar dacă „independenţi” sau „refuzaţi”. Acestea sînt, însă, doar formule ce conţin comparaţii destul de nesubstanţiale căci, dacă mă gîndesc bine, nu spiritul salonard impresiona aici ci un altceva, o stare ce mi-am dorit s-o explic uneori şi abia acum încep s-o înţeleg, cînd anii au zburat, mulţi dintre cei de atunci nu mai sînt şi nici casa magică nu mai este, făcută mai deunăzi una cu pămîntul. Era, de fapt, un fel de comuniune aproape de confrerie ori, mai precis, o bună-voire generală de oameni ce se îngăduie, se preţuiesc şi se înţeleg bine fără a o declara, lăsînd orgoliu şi ambiţie la uşă şi trăind clipe lungi de înseninare unde nu încăpeau vanitatea şi obsesia gloriei deşarte. Atmosfera, neobişnuită, avea o claritate şi un calm de utopie. Să fi venit aceasta din obligaţia de a respecta un protocol ce pretindea bună-cuviinţă? Ori din sentimentul că, sărbătoare fiind, răul indefinit se suspendă parcă de la sine, lăsînd un gen de bucurie naturală să se manifeste şi să mai corecteze din accesele de efuziune sterilă şi superficială adeseori inexplicabile ori fără rost? Cred că mai degrabă aceasta ar putea să fie explicaţia deşi, de fapt, origina acestui echilibru consimţit de la sine era în altă parte. El i se datora amfitrionului, adică lui Bucur Chiriac, de fapt, „amfitrionilor” căci soţia lui, Doamna Marieta, îl completa într-o manieră desăvîrşită ce am întîlnit rar, atît de rar încît, obsevînd-o, apare ideea însăşi că androginul există. Aşadar, totul venea de la el, din acel aer ce se descria, cu o formulă prea de tot lustruită, ca fiind „bonomie” dar care, abia traducîndu-se, devenea corectă şi adevărată. Căci, în ultimă analiză, Bucur Chiriac (şi Marieta lui) era un om bun, de o bunătate ininteligibilă şi uluitor de rară în lumea noastră de ieri şi de azi, o lume prea puţin pătrunzătoare în esenţial şi prea mult dedicată, fără sens, „clipei celei repezi”. O bunătate ce am explicat, o vreme, ca fiind bună-cuviinţă nativă şi expresie a unei înţelegeri, necomplicată doctrinar, a Tradiţiei, adică o tradiţie însuşită. În lumea de unde venea el, nestricată de spiritul bucureştean superficial şi steril ce defineşte „răul românesc prin excelenţă”, această atitudine era de-la-sine-înţeleasă şi, naturală fiind, nu avea nevoie să capete nici frază justificativă şi nici aspect de concluzie rezultată în urma vreunei deliberaţii morale. Ea exista fiindcă aşa se cuvenea.
Şi totuşi, urmărind această formulă sufletească de o incredibilă naturaleţe, mi-am dat seama abia mai încoace – cînd, trecînd anii, am trăit şi eu, la rîndul meu, de toate şi am văzut multe, citind nu doar în cărţi ci şi în biografii şi în destine – că un ceva mai puţin vădit îi îndrumase rînduiala interioară şi reuşise să o facă, în cele din urmă, aşa cum o făcuse. Era, cred, pe la începutul lui 2002, cînd, fără să mă anunţe, Bucur Chiriac intrase în biroul meu şi, fără un cuvînt, îmi aşezase pe masa de lucru un manuscris cu peste o sută de poezii, fruct de nopţi neliniştite şi, poate, înfricoşate, pe care dorea să-mi arate şi să mi-l destăinuiască.
Mă întrebase din ochi, fără să-mi vorbească; apoi, a plecat aşa cum venise. În noaptea aceea, am citit, pînă către dimineaţă, ca în alte vremuri, oprindu-mă uneori, gînditor, şi apropiindu-mă de fereastră ca să fumez cîte o ţigară, tulburat şi, poate, la rîndul meu, neliniştit. Erau nopţile miraculoase, cînd, vegheat de Îngerul meu păzitor – ce m-a părăsit pentru totdeauna, lăsîndu-mi doar amintirea lui, dureroasă, despre cum era, tăcut, înţelegător, senin şi înţelept – îmi închipuiam că voi avea timp şi va rămîne vreme pentru toate şi stăruiam aproape asupra fiecărui cuvînt, a fiecărei idei ce îmi apărea şi le notam, adesea, ca să le reiau vreodată, altădată, cîndva, fără să ştiu că nu le voi mai continua niciodată şi vor rămînea aşa cum sunt, adică ipoteză pură şi simplă, rod al hazardului fără desluşire.
Citeam îngîndurat poemele scrise parcă pentru sertar şi îmi spuneam că, stăruind, voi înţelege mai bine omul ce le presimţise, înconjurînd cuvintele potrivite ca să le dea corporalitate. Era o poezie de senectute, arătînd nu doar seninătate ci şi un fel de înţelepciune ce rezulta dintr-o viziune superioară a vieţii. Să fi fost doar efectul vîrstei, o înţelepciune dobîndită, aşadar, odată cu trecerea anilor?
Poate să fi fost şi aceasta, bineînţeles, dar cred că, mai degrabă, izvorul trebuia căutat în altă parte decît în acest adaos de ani şi de experienţă reflectată în concluzie definitivă. Înaintînd şi continuînd să citesc, mi-am dat seama că întrevedeam abia acum ceea ce trebuia să observ demult, cînd, denumind cu precizie bunătatea ce întîlnisem, nu stăruisem destul ca să-i găsesc origina. Mai multe poeme, ce i-am reunit ulterior în forma unei mici plachete bibliofile editată de mine după ce i-am intitulat-o „Mai aproape de Dumnezeu”, conţineau o lirică religioasă arătînd o devoţiune trăită în forme naive, parcă traducînd imaginile unor icoane pe sticlă. Aici era, de fapt, explicaţia. Căci „Bunătatea” de totdeauna şi înţelepciunea de acum proveneau dintr-o înţelegere creştină a lumii, dintr-un fond de religiozitate populară, simplă şi directă, pe care însă nu ştiinţa de text sacru şi de canoane o făcură posibilă ci tradiţia însăşi, modul de viaţă predat de la vîrstnic la tînăr şi la copil ca un fapt inerent, aparţinînd ordinii lucrurilor, comunicînd un secret al Firii, care, uneori şi ca printr-un miracol, nici nu mai are nevoie de cuvinte ce s-ar înşirui în propoziţiuni. Iată de ce, cînd am citit – ceva mai tîrziu – şi „Clopotele Athosului” am fost uimit şi mi-am dat seama că, în ultima analiză, aici stătea cheia acestei atitudini ce mă nelămurise şi pe care aş fi desluşit-o mai repede dacă aş fi răsfoit, la timp potrivit, cartea deschisă mai încoace, şi ceva timp mai tîrziu. Era un document sufletesc neobişnuit, fără nimic din stereotipul acestui gen de literatură. Prea puţini – şi, între ei, şi Bucur Chiriac – aduc ceva mai mult decît simţămîntul de pelerin ce cunoaşte cu directeţe Locurile Consacrate, încercînd, spre deosebire de alţii, să aşeze în lumina cuvintelor, parcă străvezii, experienţa proprie, poate irepetabilă. Era o literatură şoptită, trăită cu un ceva misterios în substanţa ei, inspirată de loc, de emoţia fără origină vizibilă şi de un strat anterior, dobîndit şi, uneori, prea puţin cunoscut dar trezit deodată şi legat, prin fire ce nu se înţeleg, cu momentul aproape miraculos. Aceasta este, fără nici o îndoială, taina acestei literaturi, o literatură de comuniune ce va rămîne, cu probabilitate, drept cea mai însemnată urmă lăsată de autor. Un autor aproape anonim, ca Tradiţia.
Dar, dacă mă gîndesc bine, mai există ceva ce ar trebui să subliniez în soarta acestei cărţi, măcar aşa cum se prezenta ea atunci, cînd m-am hotărît să-i fac ediţia revăzută fără a se „adăugi”. Nu s-a adăugit căci, la drept vorbind, nu era nevoie şi nici nu mai încăpeau adaosuri. Cartea rămîne ceea ce a fost cînd s-a născut, un obiect cu materie încheiată în secretul comunicării ei. Aşa m-am gîndit, de fapt, cînd, învoindu-mă cu Bucur Chiriac să-i alcătuiesc eu, cum îmi va da Dumnezeu gîndul cel bun, şi un alt vestmînt al cărţii de altădată, am recitit-o şi i-am croit un alt chip, poate că, astfel, mai potrivit. Chipul nou trebuia să explice situaţia însăşi, complexitatea ei, sensul ireductibil ce o diferenţiază.
Citind şi recitind cîte un paragraf răzleţ, încercam să aflu soluţia şi dezlegarea dar acestea veniră fără a le chema, deodată, parcă de la sine. Era într-o seară din martie, în acest an, cînd, iarăşi fără să mă anunţe, Bucur Chiriac mi-a adus un teanc de fotografii şi mi le-a lăsat fără să-mi precizeze de ce mi le dă şi ce anume aş putea face cu ele. Nu i le cerusem şi, de fapt, nici nu ştiam că ele există. Am început imediat să le privesc, aşezîndu-le una lîngă alta, şi în acea clipă am înţeles ce semnificaţie mi se arată. Erau, de fapt, vestmîntul cărţii ce căutam.
În imagini fără dorinţă de a face artă stăteau, înregistrate dincolo de contingent, scene diverse şi un singur personaj: omul aflat în starea de seninătate. Astfel încît, toate reprezintă urme culese şi rămase ca un fel de memorie a clipei, ca o dovadă că „liniştea sufletului” există şi că, printr-un gen de magie, nu se iroseşte fără a lăsa urmă. Să fi vrut acel ceva, ce l-a împins pe Bucur Chiriac să-mi aducă fotografiile vechi, să ne spună aceasta în felul misterios ce ne comunică din toate cîte puţin şi doar prea puţin înţelegem din ce ni se spune? Nu pot să-mi dau seama acum ori poate că nici nu trebuie să-mi dau seama, de fapt. Ceea ce ştiu însă este că, astfel, cartea există şi chipul ce a căpătat arată că sînt oameni ce cunosc Marea Seninătate.
8 aprilie 2005
onoare al Buzăului în urma deosebitei donaţii făcute oraşului natal: „Colecţia de artă contemporană Maneta şi Bucur Chiriac“. Totodată, au fost luate în calcul şi celelalte două donaţii de carte făcute de buzoian Bibliotecii Judeţene şi Şcolii „P.H. Zangopol“ din cartierul „Mihai Viteazul“. „Nu ştiu nimic în legătură cu acest lucru, dar, dacă este adevărat, nu pot decât să fiu mândru. Dacă ceea ce am făcut eu este apreciat, acest titlu mă onorează. Sunt dornic să las Buzăului multe alte obiecte care să cinstească cultura şi spiritualitatea oraşului meu natal. Mulţi alţi buzoieni importanţi sunt stabiliţi în alte locuri din ţară şi sper să înţeleagă că trebuie să aducă prinosul lor într-un fel sau altul pentru ceea ce înseamnă oraşul copilăriei lor. Donaţiile pe care le-am făcut eu sunt acte dezinteresate şi nu sunt făcute pentru a depăşi valorile din oraşul nostru pe care le apreciez. Consider că fiecare are dreptul să fie prezent în cetate. Nu vreau să iau meritele nimănui şi cred că fiecare va fi apreciat la rândul lui“, a declarat Bucur Chiriac. Colecţia de artă donată de fostul diplomat municipalităţii anul trecut este evaluată (neoficial) la aproximativ 1 milion de euro şi reuneşte peste 250 de lucrări (sculptură, pictură, grafică şi tapiserie) semnate de nume mari ale artei româneşti, precum Ciucurencu, Margareta Sterian, Vasile Grigore, Dan Hatmanu, Cella şi Constantin Neamţu, Ion Grigore, Ion Murariu, Ion Pacea, Sabin Bălaşa, Constantin Piliuţă, Alin Gheorghiu şi mulţi alţii. Deosebit de valoroase sunt şi volumele donate Bibliotecii Judeţene, toate (peste 500) purtând dedicaţii din partea autorilor: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Zaharia Stancu, Fănuş Neagu, Adrian Păuneaeu, Ion Alexandru, Ana Blah-diana, Grigore Vieru, Ion Lăncrănjan, Ion Horia etc. Alte aproape 700 de cărţi importante au mai fost donate de către Bucur Chiriac Şcolii din cartierul copilăriei sale, „Mihai Viteazul“ şi Fundaţiei „Sf. Sava“.
Publicat de ARP 
romanesti constituite in a doua jumatate a secolului XX,s-a format prin sacrificii personale extraordinare ale celor doi fondatori,”functionari ai Statului Roman”.Ea a inceput sa fie alcatuita cu peste 45 de ani in urma si a inclus,de-a lungul timpului,importante creatii ale unor artisti romani contemporani ca si impresionante lucrari de arta populara „traditionala”sau apartinand unor artisti populari de azi.Valoarea ei s-a dovedit din ce in ce mai ridicata odata cu trecerea vremii iar istoria ei,cand va fi scrisa, va putea sa faca inteleasa mai bine realitatea sociala si tabloul cultural al epocii de unde izvoraste. Sensul existentei acesteia a devenit ,insa,tulburator prin „caracterul de danie”,atribuit de cei ce au facut-o posibila caci,incepand din decembrie 2006 intreaga 
___________________________________
Dumnezeu va va rasplati,ajutand in
ceasul al doisprezecelea la asezarea cu folos a "Colectiei Marieta si
Bucur Chiriac".
Din cele spuse si auzite am inteles ca aceasta colectie poarta "in
nuce" povestea Neamului nostru.
Incercari istorice dintre cele mai crude i-au stat impotriva,
imprejurari si entitati negative au cautat sa o farame si nimiceasca
si iata ca in final "biruit-au gandul".
Acestor oameni nu mai trebuie sa le fie teama.In clipa in care vor
deschide ultima "poarta" vor fi pentru totdeauna "acasa".
ALEXANDRU NEMOIANU,SUA
________________________________
Colecţia de artă "MARIETA ŞI BUCUR CHIRIAC" 